«

»

Mar 28 2012

Cum am descoperit America, la cinci sute de ani după Columb (II)

Zilele trecute, în episodul inspirat denumit

1. Born for the USA

vă povesteam cum am ajuns să sper c-ar fi posibil să văd Țara Făgăduinței. Cine-ar fi crezut? Chiar am văzut-o. Dar să nu anticipez, mai degrabă să pășim împreună în următorul capitol al poveștii.

2. Once Upon a Time to America

Aproape un an a trecut aproape instantaneu. Era și greu să fie altfel, în perioada aia. Pentru cineva care a trăit-o în plină adolescență, de la magazinele goale din ultimii ani ai lui Ceaușescu pînă la efervescența micilor întreprinzători cu un chioșc de făcut clătite și zero autorizații sau impozite, trecînd prin nebunia vînzării a ceva (orice) în Turcia și a cumpărării de altceva (orice) din puzderia de magazine și consignații apărute ca ciupercile după ploaie, totul amestecat cu politica făcută cu poftă, vervă și o lipsă crasă de experiență, cu excese retorice și atacuri de panică absurdă sau entuziasm orb față de tot ce însemna nou, cu o teamă de fată mare a “conducătorilor” în fața economiei de piață și o frică de copil mic a oamenilor obișnuiți în fața schimbării, toate astea reflectate savuros de neprofesionist în circa șasemilioanedouăsuteoptzecișinouădemiitreisutecinșpe ziare, reviste, foi volante, magazine și, în genere, hîrtii tipărite de orice fel, dar de o calitate execrabilă, perioada ’90-’92 a fost unică, irepetabilă, și profund formatoare. Știți că, dacă aș mai adăuga 19 caractere la fraza de mai sus, s-ar face de 1.000 de semne?

Sîntem, așadar, în toamna lui 1991. În urma ultimei mari mineriade din anii ăia, cariera de prim-ministru a charismaticului Petre Roman se întrerupe destul de brusc. În urma absenței vreunui eveniment major (cum ar fi, să zicem, o prietenă) cariera mea de licean anticharismatic continuă destul de liniar. Dacă aventura neterminată din anul precedent începuse sub conducerea Ministerului Educației Naționale (cum pompos se numea pe atunci), cea care urma să înceapă a fost rodul inițiativei private. Un anunț publicat în România liberă l-a făcut pe dirigul meu, proful de română Eugen Salahoru (Servus, dom’ dirig!) să se gîndească la mine într-un mod mai plăcut decît de obicei. Anunțul, dat de către proaspăt-înființata Fundație Soros pentru o Societate Deschisă, oferea tinerilor elevi români oportunitatea de a petrece clipe de neuitat în licee de prestigiu din Statele Unite. Tot ce aveam de făcut era să completăm un CV și un formular standardizat.

De fapt, dirigul se gîndise la mai mulți dintre puștii care-i făceau zile fripte în liceu. Și, de fapt, formularul și CV-ul erau doar începutul unui drum destul de lung: 3.000 de liceeni își depuseseră aplicațiile pentru o mînă (mă rog, două mîini și un picior) de locuri. De la noi din clasă ne-am băgat vreo șase. Au urmat o preselecție regională la Iași, un test de engleză gen TOEFL la București și, în final, un interviu în engleză în fața unui comitet de primire impunător și intimidant – sau așa mi se părea mie –, la Casa Vernescu (sediul Soros era în frumoasa clădire a Uniunii Scriitorilor, care încă nu devenise cazino).

Mă simțeam ca la o cursă de o sută de metri garduri în care îi vedeam cu coada ochiului pe cei din gașca cu care am plecat la drum împiedicîndu-se, pe rînd, la cîte un obstacol. Totul s-a întîmplat atît de repede, deși eram, deja, în primăvara lui ’92, încît nici nu mi-am dat seama prea bine cum m-am trezit între cei zece elevi care urmau să plece pentru o școală de vară de șase săptămîni la Choate Rosemary Hall, în Connecticut. Un search rapid pe Internet ne-ar fi spus că școala unde urma să mergem era una dintre cele mai vechi și prestigioase boarding schools din America, însuși Kennedy fusese elev (problemă) pe-acolo. Dar n-aveam Internet pe atunci, n-aveam nici măcar ProTV, deci ne-a spus asta prin viu-grai și-o broșură comitetul de primire care, miraculos, acum nu mai părea deloc impunător și intimidant.

Gata, se întîmpla! Aveam să văd America! A început, atunci, cea mai lungă numărătoare inversă din lume. Care n-a încetat nici în cele cîteva ore petrecute pe aeroportul din Amsterdam, nici pe toată durata zborului transatlantic, nici în timpul formalităților de frontieră, dar s-a oprit, în sfîrșit, odată cu barba mea, pe gresia aeroportului newyorkez.

Da, v-ați prins, am ajuns de unde-am plecat, la începutul acestui text lung. Iar povestea de-abia acum începe. Eram patru băieți și șase fete, iar eu eram singurul moldovean din gașcă. Motiv pentru infinite miștocăreli pe bază de acșient, dar și pentru o fericire de-o vară. Însă despre asta, mai tîrziu. De la aeroport am fost îmbarcați într-un microbuz și, lăsînd cerul de zgîrie-nori ai New York-ului în urmă, am plecat rapid spre destinația noastră, un campus de vreo sută optzeci de hectare în mijlocul unor păduri, cu mici căsuțe centenare și laboratoare utramoderne. Eram primii ajunși din gașca internațională a următoarelor săptămîni, deci am beneficiat de un program special: o vizită la McDonalds! Și acum îmi aduc aminte gustul primului Big Mac cu cartofi prăjiți. Dintr-un motiv foarte simplu: n-am mai mîncat niciodată, ever-ever, unul atît de bun. Și aici știu sigur că nu era doar entuziasmul meu, gata să accepte orice.

Choate Rosemary Hall

Au urmat șase săptămîni atît de dense și pline de lucruri pe care le făceam pentru întîia dată încît sînt ele însele o poveste întreagă și un vîrtej de amintiri care se bat să ajungă primele pe hîrtie. Trebuia ca toți să ne înscriem la cîte trei cursuri și două activități sportive. Vă reamintesc, era în ’92, prin liceu toți vorbeau despre yoga, arte marțiale și alte chestii exotice, ba chiar văzusem, deja, un film-două cu Bruce Lee, deci prima alegere a fost ușoară: arte marțiale. Erau șase fete foarte drăguțe cu noi, deci alegerea a doua s-a impus de la sine: dans de societate. Rîdeți acum, că așa am făcut și noi. De unde să avem habar că după cîte o oră de dans vom ieși mai epuizați fizic și psihic decît după cea de arte marțiale, unde era oricum mai greu decît tot ce încercaserăm noi vreodată?

La cursuri alegerea mea a fost mult mai liniștită, erau chestii care mă interesau și, cel puțin în cazul uneia, aveam ceva habar: fizică, programare și astronomie. Atunci am lucrat prima dată pe un Mac și m-am crucit la ideea unui mouse cu o singură tastă. Tot atunci m-am jucat prima dată cu un laser. Vedeți voi, eu și colegul care ne înscriseserăm la cursul de fizică eram, fără falsă modestie, că nu mă caracterizează, lejer mai îndopați de carte decît proful care ținea cursul. Noi foloseam, deja, pentru olimpiade, un braț de cărămizi celebre, avansatele – pentru liceu – manuale de fizică de la Berkeley. Drept care, jenat din prima oră de întrebările noastre incomode, proful a găsit o soluție care să mulțumească pe toată lumea: ne-a pus la dispoziție un laboratoraș în care să facem ce vrem noi și să-l lăsăm pe el în pace. A uitat că n-aveam decît șaptișpe ani, așa că tare surprins a fost, într-o zi, să ne descopere în beznă totală, cu o mașină de făcut ceață duduind la maximum, țopăind pe ritmul unui stroboscop și bătîndu-ne cu săbii laser. Că așa erau laserii ăia educaționali: cît o sticlă de vin, numa’ buni de Războiul Stelelor.

Seara, cei din clasa de astronomie urcau pe una din clădirile-laboratoare și învățau să recunoască stelele, planetele și constelațiile. Cine n-a văzut cum arată Saturn printr-un telescop, greu ar putea să înțeleagă fascinația astrelor. Cine a văzut cum arată Saturn printr-un telescop, în stare de profundă îndrăgosteală, cum eram eu atunci, ar putea înțelege pînă și de ce privitul cerului ar putea ajunge o meserie, cum mi s-a întîmplat mie.

Că aici voiam să ajung. Nu la astronomie, evident. La partea cu îndrăgostirea. Aveam șaptesprezece ani, n-aveam o prietenă și nu avusesem niciodată. Era și dificil, cu fața mea de-atunci. Sigur, mai avusesem cîteva iubite, dar ele nu știau asta. Mereu lipsise reciprocitatea; în principiu, cred acum, din cauză că nu știam ce să fac pentru a o provoca. Acum, astrele se aliniaseră just right: într-o seară, una dintre românce descoperise, în uriașa bibliotecă a campusului, o casetă video despre România. Să tot fi fost la vreo trei săptămîni după ce am ajuns acolo. Ne-am repezit toți să o vedem, și ne-a rupt sufletul în două: eu și una dintre fete descoperiserăm imagini din satele natale ale mamelor noastre, ceea ce ne-a umplut instantaneu de un dor cumplit. După film, ne-am așezat amîndoi pe niște trepte și, din vorbă-n vorbă, ea a început să plîngă, eu să încerc s-o înveselesc cu ajutorul stropului de astronomie proaspăt asimilat și al cuvîntului magic “oleacî” (era fascinată de el și de toată vorbăria mea de Bucovina), cînd asta n-a liniștit-o eu i-am oferit umărul spre a-l îmbiba cu lacrimi, ea mi-a luat toată gura. Nu știu cum ne-am trezit pupîndu-ne, știu doar cum am fost despărțiți brutal cîteva ore mai tîrziu, că se dădea stingerea. În cîteva zile nu ne mai striga nimeni pe nume, eram, pentru toată lumea, The Romanian Lovebirds. Trăiam totul cu atît mai intens cu cît știam că urma să fie o dragoste de-o vară. Eram din orașe foarte îndepărtate, șansele de a ne revedea erau practic zero, hotărîserăm să întrerupem totul cînd vom fi coborît, la Otopeni, din avion.

Așa am și descoperit New York-ul, cîteva zile mai tîrziu, cu capul în poala ei, încercînd să văd vîrfurile zgîrie-norilor, cu “Can’t buy me love” al Beatleșilor în căști. Mînă în mînă, ne plimbam pe Broadway împreună cu ceilalți români, eu sfătuindu-i să nu cumpere Coca-Cola de la un vînzător ambulant de hot-dogi, pe motiv că-i caldă, el replicînd în românește “Luați, domnu’, că e rece, uite, am frigider”. Mînă în mînă, ne uitam de pe faleza din Battery Park, ea spre Statuia Libertății, eu spre sînii ei tineri. Mînă în mînă, căscam amîndoi ochii la forfota din Times Square și mîncam pizza la felie de pe stradă. Mînă în mînă, am stat pînă la sfîșietoarea despărțire de acasă. Dar, după, deja mergeam pe stradă mai înalt și mai înțelept: avusesem o iubire de o vară. Sufeream ca un cîine fără stăpîn, dar știam că era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru culori pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am mai făcut o descoperire în vara aia: untul de arahide de care nu mă despart nici azi. Da’ poate că nu e locul să pomenesc despre asta aici.

 (va urma)

18 comments

1 ping

Skip to comment form

  1. Savoir Faire

    O experienta ca asta da peste cap in bine viata oricui.
    Sunt curios cum o sa arate ultima parte.

  2. Cristi

    Fascinanta poveste, frumos mod de a povesti. 🙂

  3. Ioana

    si totusi, doar trei parti?:) sau poate partea a treia are 10 pagini. pana la urma toate lucrurile bune sunt si scurte.

  4. windy

    Luv’ya story and style !
    as long as you don’t let the reader get too close to the reality of the mystery, *wretched life* situations can be screamingly funny.
    I can’t wait for the 3th chapter.
    well done !

  5. vlad

    Chiar, deja imi pare rau ca sunt doar 3 parti! 🙁

  6. culaie

    S-a prins Simona ca ai tras cu ochiul la Statuia Libertatii. 🙂

    1. Simona Tache

      :))))

  7. Mostrofontz

    Bai, interesante, nimic de zis, toate astea, inclusiv zgaitul la tatoace fragede care sa-ti trezeasca “clironomia mostenire de la tatane-tau”, ca sa-l citez foarte aproximativ pe Haralambie Gramescu si a sa traducere epocala a celor 1001 de nopti (cinste celor de ErcPress pentru reeditare, desi parca editia BPT imi place mai mult).
    Da’ lasa tu tineretele si nostalgiile deoparte, si vino aicisa pe Pamant, si zi-ne cum e cu asta:
    http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-17526723
    sau cu astalalta:
    http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2121135/So-DID-moon-Moon-rocks-evidence-space-rock-supposed-knocked-bits-Earth.html
    Ca-s astronomii d-ale tale si lumea arde sa stie mai multe si sa priceapa!

  8. Sandman

    Mda….prietenele de care numai eu stiam, pentru o vreme uitasem cate de multe au fost.Merci ca mi-ai adus aminte 👿

  9. Savoir Faire

    @Mostrofontz
    e veche treaba:-)
    @ taica uraniu
    mai bine puneai 512 ani , ca sa fie suma rotunda 😆

    1. Mostrofontz

      Care-i treaba aia veche, ca nu m-am prins!

  10. Tata Uraniu

    😆 eh, nu puteam să zic ca ăștia care fac harduri, să rotunjesc. au fost 500, am scris 500. dacă nu s-a nimerit să fie 2^9, asta e.

  11. lucian radu

    salut, misto poveste, mai ales ca si eu am trait ceva similar ca si tine cu america…si te inteleg si cu untul de arahide, nici eu n-am mai putut renunta de atunci…
    imi place foarte mult blogul tau si abia astept sa mai creasca baiatul meu putin ca sa poata sa te citeasca si el….

    1. Tata Uraniu

      super, cîți ani are băiatul?
      Cît despre untul de arahide, peanut butter forevă! 😀

      1. lucian radu

        baiatul meu are 6 ani, inca nu le are cu cetitul:). M-am inspirat insa din citeva articole de aici ca sa incerc sa-i explic anumite lucruri. pentru ca, asa cum spunea si feynman cred, ideile principale din fizica pot fi explicate si unui pusti si cred in asta. Nu-ti imagina ca exagerez dar el a inceput sa puna intrebari despre lumina, anotimpuri, planete, magneti si m-am gindit sa nu-l aburesc..Oricum, mi se pare de o mie de ori mai greu sa incerci sa explici simplu lucruri complicate decit sa scrii articole academice pe aceleasi subiecte. Nu te-ai gindit sa scrii o carte pentru copii despre fizica (sau stiinte) adaptind citeva articole pe care le-ai publicat aici? Ar fi o premiera in romana si sint sigur ca ar avea mare succes. Mie cel putin imi lipseste o carte de genul asta si multor alti parinti care se simt in dificultate cind sint intrebati de un copil de exemplu de ce un magnet se lipeste de frigider sau din ce e facuta lumina sau de ce soarele nu se stinge niciodata… Un fel de manual alternativ care sa-i faca pe copii sa se indragosteasca de mici de domeniile astea fabuloase si nu cartile actuale. 99% din oamenii din generatia noastra uraste fizica si chimia din cauza asta, manuale/carti proaste, aride si parinti/profesori care nu au stiut sa explice si sa deschida mintea copiilor.
        Imi pare rau de lungimea acestui mesaj si de tonul lui de forum despre copii dar mi se pare un lucru important:)

      2. Tata Uraniu

        Servus, Lucian!
        Sînt ferm convins că nu exagerezi, copiii au o curiozitate care, uneori, te lasă cu gura căscată. Sigur că m-am gîndit și la o carte, dar 1) n-ar fi o premieră (există o carte foarte faină, mă rog, exista, se numea “vă place fizica?” și m-a încîntat pe mine cînd eram cam de aceeași vîrstă, am o poveste și despre asta) și be) vreau să mai prind nițică experiență înainte de a trece la sarcina asta cu adevărat dificilă.
        Nu-ți fă griji de lungimea mesajului, și fii convins că și eu cred la fel: educația ăstora mici e, de departe, cea mai importantă chestie pe care ar putea-o face părinții și societatea. Deci, tema rămîne deschisă, poate într-o bună zi se va și întîmpla o cărțulică de fizică pentru copii. 😀

  12. cutuTache

    Mersi pentru o imagine frumoasa si pentru faptul ca nu denigrezi America precum atati altii!!!

    1. Tata Uraniu

      Eh, au fost și povești mai puțin savuroase, da’ asta e una dintre cele faine, era păcat să n-o spun.:)

  1. Cum am descoperit America, la cinci sute de ani după Columb (III) | Science Friction

    […] « Cum am descoperit America, la cinci sute de ani după Columb (II) […]

Leave a Reply to cutuTache Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/rsimon56/public_html/sciencefriction.ro/wp-content/plugins/smilies-themer-toolbar/smilies-themer-toolbar.php on line 450