«

»

Feb 10 2012

Am fost treisprezece

Vîrful Pietrosu Rodnei (sursa: www.yuppy.ro/comunitate/FABRY)

Totul a început încă înainte de a urca în tren. Normal, nu ne-am dat seama de atunci – nu aveam cum. Noi eram în criză de timp, CFR-ul în criză de locuri, drept care ne-am îngrămădit claie-peste-grămadă la un capăt de vagon, oameni și rucsaci, o chitară și mai multe sticle pline. Cu vin, bere, vodcă… mă rog, ce ne permiteam și noi ca studenți în acea vară de ’95. Plecam spre munții Rodnei.

Evident, pînă la Sîngeorz Băi sticlele s-au golit, vagonul s-a umplut de cîntec, noi ne-am încărcat cu o amendă de la naș pentru prea multă voie bună și blocarea ușii. Nașul și-a încărcat buzunarul personal cu juma’ din suma respectivă (eram, totuși, la doar cinci ani după revoluție!) și totul a continuat ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.

Odată ajunși în Sîngeorz, n-am pierdut nici o secundă: am sărit într-un autobuz din ăla prăfuit, de țară, spre punctul de plecare în mica noastră aventură. Era autobuzul greșit. Cîteva crize de nervi, beri și ore mai tîrziu, iată-ne înapoi în Sîngeorz, unde am hotărît s-o luăm mai încet. Drept care am luat-o, încet, către o terasă faină pe care o ochisem fix în buricul tîrgului. Pierdusem deja ziua, urma să înnoptăm acolo. Prima seară, încă o criză, de data asta de identitate: un băiat, două fete, prea multe amintiri și, cu siguranță, mult prea mult alcool. Așa s-a ajuns ca el și o gardă formată din doi colegi să înnopteze, totuși, în Bistrița, la spital. Avantaj, el: noi am adormit pentru cîteva ore în cort, nespălați, el a beneficiat și de spălături gastrice, și de un pat adevărat.

După ce ni l-am recuperat, a doua zi dis-de-dimineață, am plecat din nou la drum. De data asta, în direcția corectă. Punctul de început al ascensiunii era pe lîngă o cabană, al cărei nume îmi scapă acum, dar nu e relevant, azi mai mult ca sigur se cheamă “Kitty’s-Euro-Dream-2000” sau ceva pe-acolo. Cum, de obicei, în capul meu pică toată treaba, m-am trezit nu-știu-cum factor de decizie în micul nostru grup de treișpe suflete. Drept care am hotărît: cîțiva dintre noi pun corturile, alții aduc apă, încă doi pleacă după lemne, fetele pregătesc o oală de ciorbă (cu apa și lemnele colectate, plus talentul lor nativ la gătit), iar eu îmi aprind o țigară. Zis-și-făcut, mai puțin partea cu țigara. Rămăsesem fără. Așa că am pus și eu mîna la ridicat corturile, timp în care frate-miu s-a oferit să ne cumpere el țigări. Doritor de păstrăv și neîncrezător în capacitățile culinare ale gagicilor, oricum voia să bată, înapoi, cele cîteva sute de metri pînă la cabană. Estimp, un grup de cinci nemți și nemțoaice ne-au cerut voie să pună cortul lîngă noi. Au stat o vreme pe niște bolovani, privind, cu maxim interes, cum alergam cu toții în stînga și-n dreapta, chinuindu-ne, pe ultimele raze de soare și după, să ridicăm patru corturi (din alea vechi, cu piroane, folii, petice…). După care au scos dintr-un rucsac un pachețel de vreo 3 chile, au tras de o sforicică și –vuuup! –au umflat un cort în doi timpi și o singură mișcare. Ne cam enervasem noi de așa sfidare, da’ în numele ospitalității ăleia românești de care vorbește toată lumea pe neve, de parcă ar fi teroriștii de la revoluție, i-am chemat la masă. Am terminat o ciorbă delicioasă fix la timp pentru a-l primi cu brațele deschise pe frate-miu, care tocmai doborîse recordul de 3-400 de metri viteză: cabanierul îi povestise, în timpul păstrăvului, despre urșii din munții Rodnei și-i explicase cum trece unul, seară de seară, fix pe-acolo, uite, la cotitura aia dintre cabană și corturi. Din dialogul atletului nostru cu omul muntelui am aflat, în detaliu, cum nu scapi de urs orice-ai face:

–Păi, nu te poți cocoța într-un copac?

–Păi, el nu poate?

–…O iei la fugă?

–Am văzut iepuri depășiți de urs.

–Da’ dacă o faci pe mortu’?

–S-ar putea să rămîi așa…

–Bine-bine, și atunci ce-i de făcut?

–Nu gătiți carne și, în general, evitați-i! Ăsta-i un munte cam sălbatic, sînteți primul grup în vara asta…

Și parcă veștile proaste nu erau destule, s-a mai adăugat una: nefumător, omul cumpărase țigări BT. Trăgeai din ele ca din paie! Intraserăm, deja, în criză nicotinică.

Și hai, că ridicatul cortului de către nemțălăi în trei secunde a mai fost cum a fost, dar cînd, a doua zi, ăștia au plecat ca din pușcă, încălțați doar cu niște săndăluțe, de parcă erau munții lor, în timp ce noi nici nu ne găsiserăm încă bocancii, suspectez că ne-a lovit, pe toți, un dubiu legat de calitățile noastre naționale. Pe care l-am înlăturat cum știam noi mai bine: “Da, bă, ce dacă au tehnică, da’ n-ați văzut că erau complet lipsiți de simțul umorului? Și tipele alea două oricum erau niște urîte!”. Noroc cu miștocăreala, că doar asta ne-a făcut urcușul mai ușor. Nu știu cum, dar nimerisem, pasămite, pe singurul munte în criză de marcaje și poteci din România. Mă rog, după o vreme și multe bîlbîieli, am dat peste o cărare făcută de animale (speram sincer că vegetariene) și am ajuns, pe înserat, lîngă o stînă. Ne cam bătea gîndul să punem corturile acolo. Vezi bine, urșii cabanierului nu ne dădeau pace deloc.

Am dat, însă, peste altă problemă: eram noi mulți, da’ și ciobanii ne priveau cam curios și erau cam vînjoși, iar fetele noastre cam drăguțe. Bine, nici noi n-arătam foarte rău. Comparativ cu oile. Așa mi-am adus aminte că văzusem, cu vreo doi kilometri înainte, un fel de pășunică suspendată pe creste, un promontoriu ridicîndu-se peste ultimele unduiri ale pădurilor de sub noi. Ba chiar, ca în toate situațiile de criză, timpul a încetinit, percepțiile mi s-au ascuțit brusc, un uragan de detalii mi-a luat creierul pe sus și am realizat că exista, pe creasta aia, și un pîrîiaș. Eram salvați! Cu coada ochiului am văzut și un purice sărind, pofticios, pe gîtul ciobanului-șef (v-am zis, doar, că eram ca-n Matrix, deși nu se turnase încă!). Asta m-a convins definitiv, m-am smuls din starea-mi de grație și am decis: ne întoarcem la sălbăticie, avem șanse mai mari.

A fost o decizie de care și azi încă mă îndoiesc: ne-a costat o noapte de teroare. Pentru că după ce am ridicat corturile și am făcut focul, am început să facem, puțin nervoși, bancuri cu urși și să ne bronzăm pe spate: toți eram dispuși în cerc, cu fața spre exterior, urmărind cu sufletul la gură fiecare foșnet, trosnet și scîrțîit, marea lor majoritate închipuite. De fapt, nu chiar toți, doi dintre noi au bătut iar drumul către stînă să facă rost de lapte, brînză, mălai și, cu puțin noroc, țigări (tărie mai aveam). Erau cei mai solizi din grup, deci ne uitam înfrigurați în zare, căutînd lanterna lor. Simțeam pe piele cum panica ne învăluie, își face loc, aproape fizic, între noi, se reflectă de cîte unul, dublîndu-și forța, se oprește o secundă într-un suflet, căutîndu-și următoarea victimă, o devorează și sare înapoi, strîngîndu-ne nici măcar încet, dar sigur, tot mai aproape de foc. Deja se punea problema unei nopți de teroare și înfrigurate, treningurile noastre de fîș nu mai puteau rezista mult. Atunci am văzut, în sfîrșit, lumina lanternei și un amic a exclamat ușurat: “Uite-i, ne fac semn!”. “Ei, pe naiba, e un urs cu mîna ăluia în gură!”. A fost ca ruperea unei vrăji: o fată a cedat nervos, a început să plîngă cu sughițuri, noi am sărit s-o liniștim, panica a dispărut ca prin farmec, iar spre dimineață din toată hotărîrea noastră de a ține focul viu s-au ales doar o mahmureală destul de grea și niște aburi cu o origine mai fiziologică, așa, de la stinsul focului. Ce vreți? Ne fusese frică să mergem după apă!

Măcar cu ceva bun tot ne aleseserăm după noaptea asta albă. Comando-ul pentru lapte a reușit o afacere de milioane, și pentru noi și pentru ciobani. Amintiți-vă, era pe vremea în care bulgarii funcționau pe bază de troc, iar noi aveam țigări bulgărești: cu BT-urile noastre am făcut rost de țigări Carpați. Cu o paritate de unu la unu. Sau, în termeni financiari, cu un preț de patru ori mai mare. Dar cui îi păsa de bani pe munte?

Cam acum ar trebui să vă întrebați, deja, de unde naiba aveam atîta băutură după noi. Stați liniștiți: nu mai aveam. În plină criză de alcool, soluția s-a ivit firesc și spontan, în corul de proteste al gagicilor. Băieți inteligenți, dar mai ales motivați, nu ne-a trebuit mult să realizăm că fiecare dintre ele avea, pe lîngă juma’ de tonă de haine plus cîteva chile de cosmeticale, și cîte o sticluță cu spirt. Și, gentilomi, am hotărît pe loc să le ușurăm bagajele. Dacă n-ați încercat niciodată să beți spirt trecut prin pîine și dublat cu ceai, nici nu știți ce pierdeți! Dar nici nu vreți să știți.

Penultima criză a acelei veri fost una de încredere. La urcarea pe munte ne plîngeam cu toții că am rămas fără bani. La coborîrea într-un sat frumos, maramureșean, de mineri bogați și cu speranță mică de viață, ne-am oprit în prima cîrciumă, pe dreapta. Unde, spre marea noastră supriză reciprocă, ne-au apărut bani prin toate buzunarele. Destul cît să mîncăm solid și să bem intens cu localnicii, care ne-au și cinstit cu generozitate, dar și cu barda pe masă, pînă tîrziu, în noapte. Desigur, cîtă vreme nu cîntam nimic în ungurește. Cum nu știam ungurește ioc, am pierdut ușor ultimul autobuz și mai toți banii.

Așa se explică faptul că, dacă v-ați fi întîmplat în vara aia prin gara din Pașcani, pe la jumatea lui iulie, poate ați fi văzut un grup de studenți murdari, fără bani, nemîncați și nebăuți, cîntînd disperați în jurul unei chitare. Poate ați fi lăsat o hîrtie în pălăria din fața lor, înduioșați și nostalgici. Sau, mă rog, poate doar ca să-i faceți să tacă.

Niciunul dintre noi nu credea în superstițiile legate de numărul treisprezece. Dar, vorba cuiva, se zice că treburile astea funcționează chiar dacă nu crezi în ele. Am avut și ghinioane, și crize, reale sau închipuite, am scăpat atît de urși, cît și de ciobani, și am mai crescut un pic, cu toate că asta nu ne-a întrerupt din joacă. Una peste alta, a meritat. Chiar și pentru o singură imagine, de neprețuit: la unul dintre ultimele popasuri, un fluture uriaș s-a așezat, delicat, pe capul singurului dintre noi tuns zero. Dar, desigur, tocmai rămăseserăm fără film în aparate.

13 comments

1 ping

Skip to comment form

  1. catalin

    😀 😀 😀

    Ce amintiri frumoase! Asa-i ca avea gust bun spirtul strecurat prin piine?

    Cit despre ursi, cred ca saracii au stat ascunsi vreo saptamina dupa ce-ati fost voi. Isi spuneau unu’ altuia: “ma, ce dracu’ miroase asa, imi vine rau?” “A, sint la vreo 5 km in vale niste studenti murdari, fumeaza Carpati si beau mahoarca. Hai in alta parte, ca pute si iarba dupa ei!”

    1. Tata Uraniu

      😆

  2. adycez

    Imi aduc aminte cu placere chefurile de la tine din camera din Magurele si mai ales Lucky Strike fara filtru adus de colegul tau de camera direct din state – era prin ’95-96 parca.
    Iar in pozele de mai sus le-am recunoscut pe Oana si pe Nicol

  3. Simona Tache

    Acuma m-am uitat si eu mai bine la poza. Gizas, Oana fuma? Am crezut ca n-a fumat niciodata…

    1. Tata Uraniu

      Fumam toți ca șărpii…

  4. qteer

    am o intrebare pt tata uraniu : cum ar trebui ca pe timp de pace sa ne unim ca pe timp de razboi . Adica cand muncim in timp de pace muncim pt noi ,sa am un acoperis deasupra capului ,sa avem ce imi pune pe masa , cumparat haine , iesit in oras la o bere s.a.m.d. .Iar toate astea in functie de remuneratie cu cat este mai mica cu atat sunt mai ingradit . Pe timp de razboi toate se schimba . nu mai muncesti pt tine ci pt tara dar in acelasi timp ai de toate , ce vreau sa spun este ca daca am avea mereu stilul de viata unificat si asa nu ar mai exista magazine, targuri etc , doar depozite unde te servesti de strictul necesar .

    1. Tata Uraniu

      Nu prea înțeleg ce vrei să spui. În timp de război nu ai niciodată de toate, sînt vremuri de penurie crunte. Ce stil de viață unificat propui tu?

  5. creola

    Să vă temeți voi de urși?Pfuui!Prea mult ceai prin pâine:D

  6. Vioricav

    Mi-as dori si eu sa am astfel de amintiri. Dintotdeauna m-a atras muntele, imi place dar ma si sperie in acelasi timp, mi se pare ca merita un anumit respect pentru ‘puterea’lui. Am cateva trasee montane la activ, dar nu am apucat sa dorm in cort.Interesant sa vad si poze dintr-o perioada din care nu imi amintesc mare lucru, e posibil ca pe una din acele fete,cea in mov, sa o cheme Ruxanda? parca mi-e cunoscuta figura.

  7. Tata Uraniu

    Da, e păcat să nu fi apucat să dormi în cort încă. Da’ nu-i timpul intrat în sac, nu? Pe fata în mov n-o cheamă Ruxandra. Oricum, toți eram foști colegi de liceu în Bacău.

  8. iemce2

    Da, noi am fost cu zece mai putini, cu zece ani mai inainte si cu vreo 400km mai la sud-vest.
    In rest, aproape la fel: ursi imaginari, foc real, noapte interminabila…
    In armata am experimentat cu spirtul prin paine, dar ziceau unii ca ar avea in compozitie alcool metilic. Adevarat?

  9. Tata Uraniu

    Sînt sigur că avea și metelic. Da’ cre’ că foarte puțin, altfel ar fi fost mult mai nasol de noi. Oricum, poate că pîinea o fi reținut din el. Habar n-am, da’ n-aș mai încerca niciodată asta, și nu reecomand nimănui. Mai precis, recomand călduros tuturor să N-O facă.

  10. windy

    🙂 der ,die, das tent :)…
    mai e mult pana la primul urs??or , fii atent sa nu te prapadesti de ras pana jos…..
    fost Tensing al Carpatilor, te salut !!!
    si uite asa am…give up eu cortul.L-am lasat generatie voastre 🙂

    http://windwhisperer.wordpress.com/2011/06/12/cu-cortul/

  1. Amintiri din studenție | Jurnal roz de cazarmă și nu numai

    […] studenția lui Nic. Tot cu munte, desigur, dar și cu urși, ciobani, nemți, ciorbe la ceaun, focuri de tabără, […]

Leave a Reply to catalin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/rsimon56/public_html/sciencefriction.ro/wp-content/plugins/smilies-themer-toolbar/smilies-themer-toolbar.php on line 450