Sfîrșitul copilăriei (despre Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a)

Harry Potter și Piatra Filozofală

Secolul XXI a început cu căderea turnurilor gemene din New York. Doar două luni mai tîrziu ieșea pe marile ecrane Harry Potter și piatra filozofală(…și piatra vrăjitorului, pentru americani, să nu-i sperie de la intrare), un film perfect pentru escapismul pe care-l oferea, perfect pentru alungarea grijilor și fricilor cotidiene și scufundarea într-o lume stranie și copilăroasă, cu vrăji și castele magice și bufnițe atotștiutoare și țînci de unșpe ani care-și șterg mucii în fular în timp ce învață cum se pilotează o mătură sport.

Între timp, s-au scurs zece ani (vreo șapte, în cărțile lui J.K. Rowling), țîncii mucoși au crescut, au dat brutal cu nasu-n viață, au învățat pe pielea lor care-i treaba cu dragostea și moartea, oarecum odată cu o generație întreagă care a crescut cu filmele seriei. Iar vara asta se încheie o epocă, un megafenomen pop-cultural care, din fericire pentru copiii voștri, va supraviețui prin DVD-uri și, de ce nu, prin cărțile englezoaicei, numai bune de citit ălora mici la culcare. Timp de multe ierni.

Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a

Dar să lăsăm deoparte, for now, considerațiile generale și să vorbim despre filmul de față. Ultimele două producții, împreună, ecranizează a șaptea – și ultima – carte din serie, cu oarecum incomodul titlu Harry Potter și Talismanele Morții. Dacă mai țineți minte – și dacă nu, vă spun eu acum – astă iarnă totul se termina cu imaginea lui Voldemort care recupera unul dintre cele trei talismane ale morții, bagheta de soc, din mormîntul lui Dumbledore. Asta, după peste două ore de certuri  prin pădure între protagoniști – oarecum firesc, așa cum spuneam în decembrie, pentru că partea I n-a fost decît o amplă punere în scenă pentru finala apoteotică a seriei.

Notă: în cele ce urmează o să presupun că aveți cît de cît habar despre personajele și întîmplările din celelalte filme. Nu de alta, da’ dacă nu știți despre ce-a fost vorba pînă acum, n-are sens să începeți cu sfîrșitul, fuga la DVD-uri, hai!

Ultima parte a octologiei începe fix unde ne lăsase, vag nemulțumiți și nerăbdători, partea a șaptea. Cu ochii pe übernegativul Voldemort care, victorios, înalță bagheta lui Dumbledore spre cer, generînd un jet uriaș de magie și logoul Warner Bros. După care se dezlănțuie iadul.

Cei trei eroi ai seriei (Harry P. & prietenii Ron Weasley și Hermione Granger) continuă să caute încă vreo trei horcruxuri (diverse tinichele în care Voldemort și-a lăsat bucățele din suflet, în căutarea nemuririi). Asta-i duce, mai întîi, în banca Gringotts, unde niște goblini dickensieni asistă impasibili la o lecție de mare actorie. Pentru a intra în bancă, Hermione trebuie să se deghizeze în maniaca de Bellatrix Lestrange (Helena Bonham Carter). Prilej pentru H.B.C. să se amuze copios imitînd-o pe Hermione (Emma Watson) care-o imită pe Bellatrix. Atît de bine, încît m-am simțit ca la un Mission Impossible, ferm convins că Emma Watson poartă o mască de latex cu fața lui Bonham Carter.

Urmează unul dintre momentele alea care sînt, pe față, anticipatorii pentru un parc de distracții tematic: un rollacoaster ride grozav realizat, prin subteranele băncii, din care cei trei scapă pe spatele unui dragon și pleacă spre Hogwarts, unde s-ar găsi penultimul horcrux. (Este, de altfel, una dintre cele trei secvențe foarte bine puse în valoare de procesarea 3D – singura idee mai puțin grozavă a producției, filmul era la fel de bun fără șmecheria asta. Dar e cel mai reușit 3D pe care l-am văzut pînă acum, măcar nu face nimic rău.)

Între timp, la castel (mereu am vrut să folosesc cuvintele astea şi chiar să se potrivească! 😀 ), școala e sub bagheta directorială a răului de Severus Snape. În pielea căruia Alan Rickman își… depășește… toate… recordurile… la… actorie… și… la … pauzele… dintre… cuvinte.  Odată cu ajungerea celor trei înapoi la Alma Mater, începe de fapt și Marea Bătălie Finală dintre Rău și Bine.

Asediul castelului Hogwarts de către forțele răului e impresionant și copleșitor, așa cum seria ne-a obișnuit deja, în zona de efecte speciale nimic nu e prea mult pentru reușita producției. O plecăciune către Maggie Smith, care a întinerit cu zece ani în rolul profesoarei Minerva McGonagall, ultima apărătoare a tărîmurilor școlii (împreună cu o mică armată de studenți inconștienți, of course). Explozii, soldați de piatră, animale de toate felurile, ruine și artificii cît pentru un revelion mai deocheat fac loc, totuși, unor clipe eroicomice, în care unul dintre cele mai neașteptate personaje ne livrează un discurs shakesperian de Sfîntu’ Crispin: “We few, we happy few, we band of wizzards…”.

Bătălia-apogeu al ultimului film din serie este doar consecința firească și îndelung așteptată a evenimentelor puse în mișcare în primul film. Și, ca atare, are ingrata misiune de a aduna toate firele narative, de a rezolva toate conflictele, ca să ne lase liniștiți și împăcați că “binili învinge”. Ei bine, mission accomplished, regizorul David Yates și scenaristul Steve Kloves reușesc cu brio chestia asta. Și le reușește, mai ales, poate cel mai dificil și delicat moment din cărți, cel în care Harry realizează, în sfîrșit, că singurul răspuns în fața inevitabilității morții este  – știu, e cheesy, da’ așa-i în viață! – dragostea. În sensul ei cel mai larg. Scena e definitorie pentru maturizarea actoricească a lui Daniel Radcliffe, care duce în spate foarte mult din ultimul episod, și talentul lui Alan Rickman, al cărui personaj se dovedește a fi mult mai mult decît părea la prima vedere, dînd naștere unuia dintre antieroii mei favoriți.

După finalul absolut previzibil (dar nu de asta ne-am dus noi să-l vedem Harry Potter, știam cu toții că-i va zbura fulgii șerpilianului ăluia de Voldemort) urmează un epilog plasat nouășpe ani mai tîrziu, care încheie armonios seria, prin reîntoarcerea la farmecul nevinovat al copilăriei din primul episod.

Un cuvînt aici și despre directorul de imagine Eduardo Serra: omul își știe meseria. De la culorile vioaie ale primelor filme din serie, ca-n copilărie, treptat se ajunge aproape la alb-negru, iar în ultimele două, Talismanele Morții, tonurile întunecate potențează minunat radicalismul tezei centrale, lupta dintre bine și rău. Să scoți genul ăsta de imagini din setul limitat de griuri pe care-l ai la dispoziție e o știință atît de avansată încît frizează magia.   8)

Click pentru full-size

Nimic din toate astea n-ar fi fost posibil, însă, fără o distribuție de zile mari. De la cei trei năpîrstoci aleși incredibil de fericit acum zece ani, cînd nimeni n-avea habar cum vor crește, și mai ales cum vor crește în rolurile personajelor principale, pînă la rolurile minore în care, cumva, a încăput (și excelat) toată floarea actorimii britanice, mai toți cei care au trecut printr-unul din cele șapte filme au și acum cîte o apariție rapidă, ca un fel de plecăciune finală înainte de căderea cortinei. Gary Oldman, Alan Rickman, Emma Thompson, Jim Broadbent, Michael Gambon, Timothy Spall, Miriam Margolyes, Julie Walters, Maggie Smith, Helena Bonham-Carter, Robbie Coltrane, John Hurt, Jason Isaacs, David Thewlis, David Bradley, Warwick Davis, Gemma Jones, Miriam Margolyes, James Phelps…
E de mirare cum echipa de casting a mai găsit cîțiva actori britanici care să nu fi jucat încă într-unul din filmele seriei, pentru a întrupa încă două personaje foarte necesare.

Să nu-l uităm pe Ralph Fiennes. A.K.A. Voldemort. În HPȘTM-II, Fiennes e mai rău și mai puternic dar și – paradoxal – mai vulnerabil ca niciodată. E remarcabil cum poate omul ăsta să transmită atît de multe cu o față fără nas! Pomeneam, în cronica trecută, despre cum am crescut noi cu “Războiul Stelelor”. Sorry, Darth Vader, ăsta te bate cu o mînă legată la spate! Măcar pentru faptul că, într-un fel sau altul, are totuși și o față. Apropo de comparația asta normală, pe net deja circulă o comparație între cei doi super-răi, iar Vader pierde lejer.

Cît despre Alan Rickman, dați-i, vă rog, Oscarul ăla odată!

Una peste alta, Harry Potter-și-toate-lucrurile-alea–din-titluri este povestea perfectă. Visez, deja, la serile în care le-o voi citi și arăta copiilor mei și-i voi învăța, cu ajutorul ei, despre bine și rău și copilărie și povara alegerii și iubire și maturitate. Și magie.

*Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a, 2011. Regizor: David Yates. Scenarist: Steve Kloves, adaptare a romanelor lui J.K. Rowling. Cu: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson și toți actorii din Anglia. Producători: David Heyman, David Barron, J.K. Rowling. Director de imagine: Eduardo Serra. Coloana sonoră: Alexandre Desplat.