«

»

Jul 16 2011

Sfîrșitul copilăriei (despre Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a)

Harry Potter și Piatra Filozofală

Secolul XXI a început cu căderea turnurilor gemene din New York. Doar două luni mai tîrziu ieșea pe marile ecrane Harry Potter și piatra filozofală(…și piatra vrăjitorului, pentru americani, să nu-i sperie de la intrare), un film perfect pentru escapismul pe care-l oferea, perfect pentru alungarea grijilor și fricilor cotidiene și scufundarea într-o lume stranie și copilăroasă, cu vrăji și castele magice și bufnițe atotștiutoare și țînci de unșpe ani care-și șterg mucii în fular în timp ce învață cum se pilotează o mătură sport.

Între timp, s-au scurs zece ani (vreo șapte, în cărțile lui J.K. Rowling), țîncii mucoși au crescut, au dat brutal cu nasu-n viață, au învățat pe pielea lor care-i treaba cu dragostea și moartea, oarecum odată cu o generație întreagă care a crescut cu filmele seriei. Iar vara asta se încheie o epocă, un megafenomen pop-cultural care, din fericire pentru copiii voștri, va supraviețui prin DVD-uri și, de ce nu, prin cărțile englezoaicei, numai bune de citit ălora mici la culcare. Timp de multe ierni.

Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a

Dar să lăsăm deoparte, for now, considerațiile generale și să vorbim despre filmul de față. Ultimele două producții, împreună, ecranizează a șaptea – și ultima – carte din serie, cu oarecum incomodul titlu Harry Potter și Talismanele Morții. Dacă mai țineți minte – și dacă nu, vă spun eu acum – astă iarnă totul se termina cu imaginea lui Voldemort care recupera unul dintre cele trei talismane ale morții, bagheta de soc, din mormîntul lui Dumbledore. Asta, după peste două ore de certuri  prin pădure între protagoniști – oarecum firesc, așa cum spuneam în decembrie, pentru că partea I n-a fost decît o amplă punere în scenă pentru finala apoteotică a seriei.

Notă: în cele ce urmează o să presupun că aveți cît de cît habar despre personajele și întîmplările din celelalte filme. Nu de alta, da’ dacă nu știți despre ce-a fost vorba pînă acum, n-are sens să începeți cu sfîrșitul, fuga la DVD-uri, hai!

Ultima parte a octologiei începe fix unde ne lăsase, vag nemulțumiți și nerăbdători, partea a șaptea. Cu ochii pe übernegativul Voldemort care, victorios, înalță bagheta lui Dumbledore spre cer, generînd un jet uriaș de magie și logoul Warner Bros. După care se dezlănțuie iadul.

Cei trei eroi ai seriei (Harry P. & prietenii Ron Weasley și Hermione Granger) continuă să caute încă vreo trei horcruxuri (diverse tinichele în care Voldemort și-a lăsat bucățele din suflet, în căutarea nemuririi). Asta-i duce, mai întîi, în banca Gringotts, unde niște goblini dickensieni asistă impasibili la o lecție de mare actorie. Pentru a intra în bancă, Hermione trebuie să se deghizeze în maniaca de Bellatrix Lestrange (Helena Bonham Carter). Prilej pentru H.B.C. să se amuze copios imitînd-o pe Hermione (Emma Watson) care-o imită pe Bellatrix. Atît de bine, încît m-am simțit ca la un Mission Impossible, ferm convins că Emma Watson poartă o mască de latex cu fața lui Bonham Carter.

Urmează unul dintre momentele alea care sînt, pe față, anticipatorii pentru un parc de distracții tematic: un rollacoaster ride grozav realizat, prin subteranele băncii, din care cei trei scapă pe spatele unui dragon și pleacă spre Hogwarts, unde s-ar găsi penultimul horcrux. (Este, de altfel, una dintre cele trei secvențe foarte bine puse în valoare de procesarea 3D – singura idee mai puțin grozavă a producției, filmul era la fel de bun fără șmecheria asta. Dar e cel mai reușit 3D pe care l-am văzut pînă acum, măcar nu face nimic rău.)

Între timp, la castel (mereu am vrut să folosesc cuvintele astea şi chiar să se potrivească! :D ), școala e sub bagheta directorială a răului de Severus Snape. În pielea căruia Alan Rickman își… depășește… toate… recordurile… la… actorie… și… la … pauzele… dintre… cuvinte.  Odată cu ajungerea celor trei înapoi la Alma Mater, începe de fapt și Marea Bătălie Finală dintre Rău și Bine.

Asediul castelului Hogwarts de către forțele răului e impresionant și copleșitor, așa cum seria ne-a obișnuit deja, în zona de efecte speciale nimic nu e prea mult pentru reușita producției. O plecăciune către Maggie Smith, care a întinerit cu zece ani în rolul profesoarei Minerva McGonagall, ultima apărătoare a tărîmurilor școlii (împreună cu o mică armată de studenți inconștienți, of course). Explozii, soldați de piatră, animale de toate felurile, ruine și artificii cît pentru un revelion mai deocheat fac loc, totuși, unor clipe eroicomice, în care unul dintre cele mai neașteptate personaje ne livrează un discurs shakesperian de Sfîntu’ Crispin: “We few, we happy few, we band of wizzards…”.

Bătălia-apogeu al ultimului film din serie este doar consecința firească și îndelung așteptată a evenimentelor puse în mișcare în primul film. Și, ca atare, are ingrata misiune de a aduna toate firele narative, de a rezolva toate conflictele, ca să ne lase liniștiți și împăcați că “binili învinge”. Ei bine, mission accomplished, regizorul David Yates și scenaristul Steve Kloves reușesc cu brio chestia asta. Și le reușește, mai ales, poate cel mai dificil și delicat moment din cărți, cel în care Harry realizează, în sfîrșit, că singurul răspuns în fața inevitabilității morții este  – știu, e cheesy, da’ așa-i în viață! – dragostea. În sensul ei cel mai larg. Scena e definitorie pentru maturizarea actoricească a lui Daniel Radcliffe, care duce în spate foarte mult din ultimul episod, și talentul lui Alan Rickman, al cărui personaj se dovedește a fi mult mai mult decît părea la prima vedere, dînd naștere unuia dintre antieroii mei favoriți.

După finalul absolut previzibil (dar nu de asta ne-am dus noi să-l vedem Harry Potter, știam cu toții că-i va zbura fulgii șerpilianului ăluia de Voldemort) urmează un epilog plasat nouășpe ani mai tîrziu, care încheie armonios seria, prin reîntoarcerea la farmecul nevinovat al copilăriei din primul episod.

Un cuvînt aici și despre directorul de imagine Eduardo Serra: omul își știe meseria. De la culorile vioaie ale primelor filme din serie, ca-n copilărie, treptat se ajunge aproape la alb-negru, iar în ultimele două, Talismanele Morții, tonurile întunecate potențează minunat radicalismul tezei centrale, lupta dintre bine și rău. Să scoți genul ăsta de imagini din setul limitat de griuri pe care-l ai la dispoziție e o știință atît de avansată încît frizează magia.   8)

Click pentru full-size

Nimic din toate astea n-ar fi fost posibil, însă, fără o distribuție de zile mari. De la cei trei năpîrstoci aleși incredibil de fericit acum zece ani, cînd nimeni n-avea habar cum vor crește, și mai ales cum vor crește în rolurile personajelor principale, pînă la rolurile minore în care, cumva, a încăput (și excelat) toată floarea actorimii britanice, mai toți cei care au trecut printr-unul din cele șapte filme au și acum cîte o apariție rapidă, ca un fel de plecăciune finală înainte de căderea cortinei. Gary Oldman, Alan Rickman, Emma Thompson, Jim Broadbent, Michael Gambon, Timothy Spall, Miriam Margolyes, Julie Walters, Maggie Smith, Helena Bonham-Carter, Robbie Coltrane, John Hurt, Jason Isaacs, David Thewlis, David Bradley, Warwick Davis, Gemma Jones, Miriam Margolyes, James Phelps…
E de mirare cum echipa de casting a mai găsit cîțiva actori britanici care să nu fi jucat încă într-unul din filmele seriei, pentru a întrupa încă două personaje foarte necesare.

Să nu-l uităm pe Ralph Fiennes. A.K.A. Voldemort. În HPȘTM-II, Fiennes e mai rău și mai puternic dar și – paradoxal – mai vulnerabil ca niciodată. E remarcabil cum poate omul ăsta să transmită atît de multe cu o față fără nas! Pomeneam, în cronica trecută, despre cum am crescut noi cu “Războiul Stelelor”. Sorry, Darth Vader, ăsta te bate cu o mînă legată la spate! Măcar pentru faptul că, într-un fel sau altul, are totuși și o față. Apropo de comparația asta normală, pe net deja circulă o comparație între cei doi super-răi, iar Vader pierde lejer.

Cît despre Alan Rickman, dați-i, vă rog, Oscarul ăla odată!

Una peste alta, Harry Potter-și-toate-lucrurile-alea–din-titluri este povestea perfectă. Visez, deja, la serile în care le-o voi citi și arăta copiilor mei și-i voi învăța, cu ajutorul ei, despre bine și rău și copilărie și povara alegerii și iubire și maturitate. Și magie.

*Harry Potter și Talismanele Morții, partea a II-a, 2011. Regizor: David Yates. Scenarist: Steve Kloves, adaptare a romanelor lui J.K. Rowling. Cu: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson și toți actorii din Anglia. Producători: David Heyman, David Barron, J.K. Rowling. Director de imagine: Eduardo Serra. Coloana sonoră: Alexandre Desplat.

18 comments

1 ping

Skip to comment form

  1. NewLevel

    Un NU hotarit fantasy-ului care ne-a invadat de peste tot. Nu te mai poti uita la un film sa nu apara o jivina cu ochelari rotunzi, sa nu dea cu bagheta si sa-i umple de cacat pe dusmani. Sau, ca in Lord of the Rings, unde tot ce misca are viata si urechi ascutite: robin hoozii din padure, piticii de la ses, caii din valuri si creatura rahitica. Mai lipsea ca Ochiu’ Dracului sa aiba urechi (ascutite, fireste). Daca eram in locul lui, le dadeam inelu’ numai sa plece din curtea mea, sa se duca in satul lor si sa se traga de urechi.
    Dar avem fantasy si in jocuri, si inca cacalau. Te joci o strategie, tragi cu prastia cu pietre, tragi cu catapulta, tragi cu racheta sol-aer, tragi si o basina atomica si-i razi aluia jumate de oras si, cind sa te simti mai bine, apare un “hero” si n-are altceva de facut decit o magie!! Da cu ciocanul in pamint si-ti aduce trupele la jumate sanatate. Un gest simplu, cu implicatii devastatoare. Pai sa nu-i f*ti ciocanu’ pi*dii ma-sii in cur?
    SF-ul e magie, dar e de bun simt; acolo calaresti o nava, nu o matura; matura NU zboara, nava da. Ai pistol cu laser, nu bagheta cu praf magic. Si la Marquez ai magie, dar iar e de bun simt: nu se intimpla nimic inexplicabil, mai calaresti o minora, mai faci un veac de holera, iti mai aterizeaza un domn batrin cu niste aripi uriase in gradina, chestii umane si firesti.
    Si povestile din strabuni sint mai decente. Il ai pe pasarila, pe setila, pe regina furnica si albina mamica, dar eroul principal e om, nu hobbit sau tocilar cu ochi mari si lentile rotunde de Bill Gates. Ori ca se bate cu zmeul, ori ca-i fura ursului sfecla sau i-o trage lu’ Consinzeana, o face prin puterile lui omenesti; ailalti, care sint daruiti cu diverse puteri paranormale stau dracu’ deoparte si nu se baga. Si nu, lu’ Fat frumos nu-i sare plasma din palos si nici nu-i mai creste o p*la in cur, eventual cu urechi ascutite.
    Asta e problema cu fantasy-ul: e asa de mult, asa de inexplicat / inexplicabil si asa de firesc incit nici nu mai e fantastic. E o lume in care fantasy ar fi sa cureti pinzele de paianjen cu matura in loc sa o iei intre picioare si sa te duci pe fereastra: “baaaa, ce fraier esti, cu aia se zboara, ba!”. E ca si cum as face eu curat cu motocicleta si sex cu asipratoru’. Fantasy, frate!
    Copilu’ meu sa citeasca d-astea? Pai nu mai bine ii dau Povestea P*lei, ca e mai cinstita?

  2. Sandu

    Sunt cam antifan “Harry Potter” – movies. Mi se par destul de plictisitoare.

    O intrebare am despre noult film:

    Au mai introdus ceva jocuri “scolare” in care trebuie sa duca o minge din punctul A in punctul B timp de 15-30 minute, si pe care numai Harry Potter poate sa o faca.
    Sau acum fiind mai maturi, au introdus elemente de “college movie”, cu balul de absolvire, inlocuind limuzina cu matura vrajitoreasca, ori vreun balaur?

    Daca raspunsul e da, sau pe aproape , ar trebui sa spuna ceva despre predictibilitatea filmului.

    In rest sunt sigur ca Harry Potter este “cel ales” – nu stiu de ce, ni se tot repeta, iar ceilalti fac toate vrajile/ treburile marunte sa-i pregateasca lui momentul de glorie.

  3. matrixbrain

    @NewLevel:
    uelcam tu za clab!
    Devastare totala cosmogogomania ta, un adevarat crez estetic, daca stau si cuget, vi_za_vi de “Harry Potter”. Ma feresc sa fac vreo apreciere pentru ca sunt in culpa … in culpa mea, adica … de ce? sinplu … cu “n” … ni vu ni conu :( Ce stiu sigur si declar aci in scris e urmatoarele … care se reduce la una singura care consta intr-o propozitie foarte simpla: N-am citit nici o carte din seria asta si n-am vazut nici un film. De gustibus non disputandum, dar nici nu ne dam in cap … zic. Ceva-ceva, nu zic nu, a intrat pe nebanuitele cai senzuale, care este ele cum devine anatomia (autonomia?) publicitara, gen … ba Andreea Esca, ba Magda Vasiliu, ca sa nu dau multe nume, au avut fetele grija sa nu ma lase ignorant deplin si m-au anuntat efervescent cand cu lansarile de carte, cand cu lansarile de filme … ceva-ceva mai stiu, dar n-as lua BAC-ul … daca pot sa zic asa. Si vad ca pot. Ce vroiam sa spun? Aaa, da … despre Harry nu prea am, dar am despre Emma Charlotte Duerre Watson. Eeexact. Printr-o foarte ingusta, dar fericita cale am avut ocazia sa avem un relativ scurt dialog. Era contrariata ca n-am auzit de ea. E un nume, sa recunoastem, dar cum nu stiam mare lucru, am spus adevarul. A trecut repede si elegant peste acest mic, dar iritant amanunt. M-a invitat sa-i vizionez cateva aparitii publice legate de numeroasele “lansari”, ceea ce am si facut.Iata-ma acum interesat de acest adevarat fenomen (cinematografic si nu numai, dupa scara) determinat de impresia deosebita pe care mi-a produs-o unul din protagonisti. Te-ai fi asteptat ca “ochelarii” rotunzi, de jivina intromisionata facatoare de minuni sa-i fi deveniti ochelari de cal, care s-o oblige sa vada numai sumele de bani enorme pe care le-a castigat in cei aproape 10 ani de succes de “casa inchisa”. Ei, bine … nici vorba de asta. Copilul din film e acum in cautarea unui alt echilibru cu sine. Studiaza, vrea sa-si faca si alt nume si e plina de entuziasm. Copiii sunt imprevizibili, se stie. Ceea ce … care este evident aici:
    http://www.youtube.com/watch?v=ZeSdnDdFYtc&feature=related

  4. StefanC

    @NewLevel: Ai si nu ai dreptate.
    Intra-adevar, mult “porn” in toate smecheriile astea. Ca si in jocuri, ca si in filme… dar unde mai e magia? nu crezi ca JRK nu a avut in niscavai secunde tentatia de a termina filmul cu HP (cata mai reclama gratuita!!!!!!) fara cap? Eu sunt extrem de convins. (Daca dai o fuga in UK iti vei da seama ca tentatia e mult prea mare…). Dar…. binilii invinge si toata lumea rasufla usurata.
    Recunosc,chiar eu am citit aceasta serie intai in limba ei de bastina si apoi in ro, relativ cu infrigurare, durandu-ma mai apoi ecranizarile – scurte si fara nenumaratele amanunte care – dpmdv – erau mult mai importante decat ceea ce au lasat. Mie unul – si nu numai mie – mi-au placut si m-am bucurat de ele.
    Le citesc si le povestesc copiilor mei si despre Fat-Frumos – care totusi nu pare o sula bleaga in comparatie cu HP – auzi tu, sa arunci o perie si asta sa se transforme in bartai padurea! – si despre Cenusareasa & comp dar si despre HP, SW sau LoTR. Si toate plac la fel de mult. Iar din PP, nu stiu daca cildrenul va retine ca binilii invinge doar daca e multa manca depusa in aceasta directie, doar daca team spirit e bine construit si doar daca exista cineva pe lumea asta care sa-i invete si sa-i sprijine…
    Indiferent de magie sau de grotescul personajelor, toate aceste povesti converg catre transmiterea acestor sentimente. Restul e megic (sau efecte speciale)…

    @Sandu: Jocurile le-au lasat in perioada de copilarie maturizandu-le mai apoi in jocuri murdare. Avem parte si de un bal dar nu cum te poti astepta.
    Cum scriam mai sus, ambele serii pun in valoare si scot in evidenta nu numai efectele speciale, ci si multe povete. Iesind de la filmm auzit un copil intrebandu-si tatal: Tati, daca nu ramaneau prieteni nu-i asa ca nu reuseau sa-l invinga pe nenea uratu’?
    Si pustiu nu cred ca avea 8 ani…

  5. StefanC

    @matrixbrain: nu pot decat sa fac o singura remarca: UK vs US. Oricat s-ar stradui americanii, nu vor putea egala eleganta, bunul simt si nobletea englezilor. De aceea ii si urasc atat de mult.

  6. Dan

    Pe un blog mare parte tehnic, un subiect fantasy. Nici nu ma mira comentariile de mai sus. :lol:
    Revenind la subiect, nu sunt fan fantasy absolut deloc… daca nu-i si un pic de science este absolut booring. :roll:

    1. Tata Uraniu

      Haha, normal. Pe de altă parte, 1) e o rubrică specială, marcată “non-science friction”, unde mai postez și alte gînduri și texte, și 2) magia (deci fantasy-ul) e fix în motto-ul blogului. Care e al lui Arthur C. Clarke, nonetheless… 8)

  7. cristina

    eu,personal, iti multumesc pentru acest articol. am simtit, in sfarsit, ca nu sunt singura care apreciaza cartile si, ofcourse, filmele de gen fantasy. unde mai pui ca e un mare exercitiu sa inventezi o lume intreaga (vezi dune, lotr, ziua furnicilor… ) unul mult mai greu decat sa-ti infigi imaginatia in propriile experiente si sa incepi de acolo. apreciez cartile englezoaicei si pentru ca a reusit, cu ajutorul lor, sa faca o gramada de pustani sa puna mana pe o carte. ceea ce, am observat, e cam greu. multora, zic eu, le-a deschis apetitul pentru lectura. iar pentru cititorul care porneste el insusi la drumul celor sapte volume cu ceva cultura generala in papuci, e usor de vazut cum jkr baga o gramada de lucruri interesante in povestea vrajitorilor. vorbeste despre mitologie, istorie, legende, credinte si culte religioase… frumos puse acolo la indemana noastra, a parintilor. de abia astept sa le citesc pruncilor mei cartile astea. sa fie si ei suficient de mari incat sa ma intrebe : bine, bine, dar nicolas flamel chiar a existat? si ce e ala un grifon? vrei sa spui ca directorul lor e zeus? hmm….

  8. Rall

    Nu ma dau in vant dupa seria Harry Potter dar intotdeauna mi-au placut universurile magice, in special alea care “se leaga” care au o logica, o noima. Filmele din seria asta pana acum au avut o noima, pentru ca lasau intrebari deschise si inca multe lucruri trebuia sa fie rezolvate.

    Dsar ultimul film din serie pe mine nu ma emotioneaza. Iar are chestii care se pot rezolva altfel, mai simplu, in unele scene lipseste emotia, bucuria, frica. Cap-sec ala crede pe cuvant ca Harry moare?

    Si o treaba care m-a secat intotdeauna in toata seria Harry Potter. Cei mai tare vrajitori poate fi fripti cu chestii simple, banale? Pai si atunci de nu si personajul negativ?

    Morala?

    Ma apuc de citit cartile, pentru ca filmul m-a calcat un pic pe nervi. Poate si si din cauza faptului ca nu-s foarte indulgent tinand cont ca am urmarit seria ocazional si nu cu sufletul la gura.

  9. Rall

    Fir-ar, am schimbat propozitiile in timp ce scriam si a iesit o varza totala. :/ Vizsez la o vraja cara sa aibe un buton magic de edit, macar cateva secunde dupa scris.

    Erata:
    Dar*, pot*, un “si” in plus.

  10. lauratoma2305

    As vrea sa te felicit pentru aceasta recenzie-articol, pentru ca ai stiut sa surprinzi esenta acestei serii, pe de o parte literara, pe de o parte ecranizata in capodopere audio-vizuale. Pe filmcritic.com este un articol care explica de ce aceste filme reprezinta mai mult decat un joc de copii si de ce ne vom uita la ele peste multi ani: http://www.filmcritic.com/features/2011/07/can-the-potter-magic-be-replaced/
    Pentru toate reinterpretarile, mecanismele, fatetele personajelor – si, da, pentru mine, datorita lui Alan Arkin, Snape a devenit personajul preferat in urma ultimului film- create de JK Rolling si pentru felul in care ele au fost transpuse pe marele ecran de catre David Yates, Chris Columbus, Alfonso Cuaron s.a., Harry Potter a devenit o parte din cultura noastra pe care, asa cum povesteai, vom fi incantati sa o traim inca o data alaturi de copiii nostri.

    1. Tata Uraniu

      Mersi! Da’ vezi că Alan Arkin e altu’, și mai puțin simpatic. Ăsta e Alan Rickman. :D

      1. lauratoma2305

        Hello!
        Da, asa e, am revazut de curand Little Miss Sunshine si am ramas cu numele lui in minte. Alan Rickman e chiar muuuult mai simpatic :)

  11. paul8620

    interesant punct de vedere. Si eu am crescut deodata cu filmul dar am fost dezamagit de ultimul film speram la mai mult.

  12. diana

    salut am vazut filmul si mia placut la nebunie sper sa mai faceti inca o parte si sa stii ca cel mai mult mia placut partea aia cu sarpele 8) :-) :P :wink: :mrgreen: :oops:

    1. mifty

      … nu ești nițel cam minoră pentru ”plăcut partea aia cu șarpele”???
      și apropo, nenea uraniu nu face filme.

  13. mifty

    cine ziceai că e vaidemort ăla… sau cum îi spune??? :roll:

  14. Savoir Faire

    Nu poti sa compari Dante Alighieri cu Seneca, asa cum nu poti sa compari J.k.Rowling cu Walter Scott sau Sandra Brown pentru simplul fapt ca scriu genuri diferite in epoci diferite, incadrate in miscari artistico-literare diferite.
    Mi se pare mult mai logic sa compari doua opere din acelas gen, sau doua opere din acelas an, decat sa compari opere care difera la 180°.
    Lumea S.F & Mistery e vazuta negativ de anumite persoane pentru ca nu mai lasa loc pentru filme de umplutura sau filme clasice(depinde de gusturile fiecaruia)
    Opere clasice (atat cinematografice, cat si literare) exista in numar foarte mare, deci nu vad care este problema… aveti de unde sa alegeti !
    Inteleg ca intr-un fel, individului de varsta inaintata ii pare rau cand vede valorile propriei generatii aproape pierdute, dar pe de alta parte realizez ca autorii si regizorii aduc o schimbare, deci o inovatie.
    Cum este mai util, sa apreciez doar clasic, sa apreciezi doar contemporan, sau sa le apreciezi pe ambele?
    Despre seria Harry Potter: A avut mare succes pentru ca s-a lanast intr-o perioada de “bum” economic.. intr-o perioada cu noutati de tot felul.
    Sigur ca daca citesti cartea la 50 de ani o vezi cu alti ochi, dar nu te obliga nimeni sa o citesti ! :mrgreen:
    Pana la urma, cititul lui “Harry Potter” nu schimba cu nimic vizavi’ de cititul lui Creanga s.a.
    Ideea este ca ideile generatiilor trecute ajunsesera la un punct critic iar Harry Potter a fost o inovatie, ar fi putut sa fie un univers legat pe pisici,de bomboane sau porumbei.
    Orice ar fi fost, banuiesc ca ar fi prins fenomental de bine unui public flamand de lucruri noi.
    Pana la urma, frumusetea literaturii si a cinemaului consta in diversificare…
    Daca ai avea la dispozitie numai un autor, ar fi regim totalitar si nu ai fi in gradul sa iti spui ca ala iti place iar celalalt nu iti place.
    Dar suntem norocosi ca avem o sumedenie de autori si de genuri, iar ca urmare beneficiem de luxul de a spune “ala imi place, ala nu imi place”

    p.s imi vine in minte un ideal al multor religii facut pe baza unei preziceri:
    “O sa vina veacul cand pamantul o sa fie plin de vrajitorii si nu se va face nimic.”
    Sa nu va spui ca exista persoane religioase care gasesc in SF & Mistery paradigma personajului anti biblic si ca drept urmare se pregatesc pentru razboaie si pedepsirea “pacatosilor”
    :lol:

  1. Despre Harry Potter şi Talismanele morţii II | Jurnal roz de cazarmă și nu numai

    […] după care s-a aşternut pe scris o cronicuţă. Începe cam aşa, iar de terminat se termină pe blogul lui. Sfîrșitul copilăriei (despre Harry Potter și Talismanele Morții, partea a […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: