De ce cîntă oamenii în duș?

Zilele trecute, după ce am pus nițel la încercare urechile vecinilor, cu vocea mea superbă, m-a luat soția la întrebări:

–De ce cînți sub duș?

–Păi, dacă aș cînta în parc, m-ar fugări oamenii, cu bețe, pietre și lanțuri de biciclete.

– Nuuu,  de ce cîntă oamenii în general sub duș?

–Ăăă… fin’că aerul cald și umed le “încălzește” corzile vocale? Da’ atunci ar trebui ca pe toate plajele tropicale să răsune numai de Narciși Ianăi…

Între timp, m-am documentat și vin cu lecția făcută. Suspectam că are de-a face cu acustica specială a băii, dar nu știam detaliile, pe care le-am găsit la Exploratorium-ul din San Francisco, super-muzeul de știință fondat de fizicianul Frank Oppenheimer în Chicago. Neah, kidding, voiam să văd dacă mai sînteți atenți. În San Francisco a făcut muzeul. Niels Bohr, el l-a făcut.  🙄

Dar să revenim la Singing sub duș. Povestea-i simplă: dimensiunile băilor și materialele folosite în construcție sînt responsabile pentru modificarea (în bine!) a vocii voastre (mă rog, a vocii noastre) în baie.

Iar asta se întîmplă în cel puțin trei feluri diferite.

1. În primul rînd, volumul sunetului este amplificat. Plăcile de faianță din baie (niște suprafețe rigide și lucioase) nu absorb sunetul, cum ar face cartoanele de ouă cu care erau placate laboratoarele de muzică din școlile de pe vremea mea). Energia sunetului emis de corzile vocale rămîne în spațiul mic al băii, nu se dispersează ca în aer liber și nu e absorbită, deci creează o senzație de intensitate (deci putere) mai mare a vocii. E un amplificator natural, dacă vreți.
2. În al doilea rînd, sunetul emis de voi se reflectă de pereți. Unele unde sonore se reflectă de mai multe ori, deci vor ajunge înapoi în urechea voastră mai tîrziu (o parte din sunet călătorește mai mult, prin reflexii repetate). E efectul ăla pe care-l folosesc în exces maneliștii, se cheamă reverberații. Astea produc un sunet mai plin și mai bogat în armonici. În plus,  dacă din varii motive naturale (cum ar fi completa absență a urechii muzicale) n-ai nimerit sunetul pe care ți-l doreai, ci doar bîjbîi prin jurul lui, reverberațiile atenuează variațiile în înălțimea sunetului. Care astfel pare mai “corect”.
3. Al treilea mod fericit în care te ajută dușul este amplificarea bașilor. Dacă baia are dimensiuni obișnuite (2-3 metri pe o latură) cele mai joase frecvențe din vocea umană (cele cu o lungime de 3 metri, să spunem, adică aproximativ 100 Hz) creează unde staționare, întră-n rezonanță. Ei bine, ăștia-s bașii. Și sînt, prin rezonanță, amplificați natural. Ceea ce ne dă o voce mai adîncă și sexy, a la Leonard Cohen, așa.

Asta-i ce spun cei de la Exploratorium. Da’ eu mă mai gîndesc la un factor, pe care exploratorii lui Oppenheimer l-au ignorat. Gîndiți-vă și voi: nimeni nu cîntă în baie. Toți cîntă în duș. Ceea ce mă face să cred că poate și zgomotul apei care curge joacă un rol în misterul ăsta. Cum ar fi, de exemplu, rolul de a ne acoperi vocea, ceea ce ne face să ne rușinăm mai puțin dacă ne aude cineva, cum ar fi soția. Plus că de la duș mai avem și apă în urechi, adică auzim mai prost, deci efectul de nerușinare se amplifică, nu? Peste toate astea, cum spuneam la început, suspectez că aerul cald și umed “înmoaie” corzile vocale, făcînd zgomotul pe care ne place să-l numim “cîntec” încă și mai tolerabil.

Acum, ȘTIU că și voi cîntați în duș. Singura întrebare care mai rămîne este “ce?”. Uite, ca să vă încurajez, recunosc: favoritul meu este Fly me to the moon. Voi cu ce vă torturați apropiații și vecinii?

[audio:https://www.sciencefriction.ro/wp-content/uploads/2011/06/2-06-Fly-Me-To-The-Moon.mp3|titles=Fly Me To The Moon]