«

»

May 23 2011

O furtună perfectă

Era o noapte întunecată și furtunoasă; ploaia cădea în torente –cu excepția intervalelor ocazionale, cînd era întreruptă de o pală violentă de vînt…

Scuze, nu e începutul meu, ci al lui Edward George Bulwer-Lytton (Paul Clifford, 1830), dar întotdeauna am vrut să-l folosesc, mai ales că acum se și organizează un concurs, “Bulwer-Lytton Fiction Contest”, pentru cele mai proaste prime cuvinte ale unei cărți. Plecînd de la cele de mai sus. În plus, se potrivesc perfect poveștii pescărești de față.

Să o spun de la început: nu am nici cel mai mic habar despre pescuit. De nici un fel. Cu excepția unei veri, la țara bunicilor mei, unde am învățat să fac, din pir, capcane din ălea de arată ca fundul unei sticle de șampanie. Ăstea (nici nu știu cum se cheamă) se pun cu “fundul sticlei” contra curentului, peștii intră, dar nu mai pot ieși. Atît. Nu știu ce e aia blinker, muscă, volber sau alte sofisticărimi pescărești. Desigur că aș vrea să merg la prins păstrăv, sau somn, sau ceva, orice, pentru că n-am fost niciodată. Cu o singură excepție, și despre ea vă voi povesti acum. Dar să începem. De-adevăratelea.

În toamna lui 1999, puțin după eclipsa de Soare din România și un pic înainte de sfîrșitul lumii (venea Y2K, nu?) eram tînăr doctorand la University of Pennsylvania, în Philadelphia. Și cu mine mai erau vreo treizeci de tineri fizicieni din toată lumea, inclusiv Țăndărei. Pe bune. Prin România încă nu se auzise despre team-buliding, dar în State moda exista de mult. Ca să ne cunoaștem, să ne-mpretenim, șefii Departamentului de Fizică și Astronomie de acolo au hotărît să ne trateze cu ceva deosebit: un pescuit de noapte și de adîncime pe Atlantic.

Zis și făcut! Țărmul new-jerseyan al Atlanticului e la vreo juma’ de oră de Philly. Am plecat cu un autocar pînă în portul în care departamentul închiriase un vaporaș, cam la fel de mare ca cel din filmul ce dă titlul poveștii de față. Of course, l-am luat cu echipaj cu tot. Conform indicațiilor, ne-am îmbrăcat mai gros, că cică urma să fie frig. Contrar indicațiilor, am luat și alcool tare cu noi: cîte un flask de vodcă, rom, ce tărie se mai găsea, că deh, eram aproape lupi de mare, nu? Profii au fost suficient de drăguți să ne ofere și pastile împotriva răului de mare, din care s-au servit mai toți, mai puțin vreo șapte dintre noi, că vorba aia, eram bărbați. Cei șapte eram deja buni prieteni de pahar, de temut prin crîșmele din jurul Universității, și exact ca-n bancuri: un rus, un american, un polon, un indian, un belgian, un neamț (cu franțuzescul nume René, caracter important mai tîrziu) și un român. Eu, nu cel din Țăndărei. Eram o gașcă împătimită de discuții, iubitoare de iarbă, înnebunită după mîncare, în limbă după alcool și ahtiată după sporturi extreme. Nici unul dintre noi nu mai fusese pe mare, dar toți căutam aventura cu lumînarea. N-am luat pastilele, dar am mîncat bine înainte (cîte două-trei sanvișuri cu unt de alune și gem): auziserăm că dacă ți se face rău, e bine să ai ceva la ghiozdan.

Pe la nouă seara, într-o beznă soră cu… cu ceva foarte întunecat, ne-am îmbarcat, echipajul a aruncat la bord niște butoaie cu momeală (pești hăcuiți în fel și chip), am ridicat ancora (vorba vine, am țîpat parîma doar, ca în bancul ăla vechi) și am pus cap compas est. Spre larg, cum ar fi. Marea era puțin agitată, cu valuri de un metru, un metru și-un pic, dar cică era normal pentru acea perioadă a anului. Timp de vreo două ore, ne-am tot îndepărtat de țărm, în căutarea bancurilor de pești (cu sonarul, nu după ureche, doar eram, practic, pescari profesioniști). Numai cînd ne-am oprit (țărmul nu se mai vedea de multicel) am constatat, după bălăngăneli repetate tribord-babord, că marea era lejer mai agitată decît cu două ore în urmă. Indiferenți, matrozii-pescari au început să pregătească momeala spre aruncare peste bord. Indiferenți și la faptul că aproape toți fizicienii prezenți se ocupau cu oareșce spor și de ceva vreme cu hrănitul peștilor, datul la rațe și, în general, eliminarea pe toate căile a ceea ce mîncaseră în ultimele zile. În ciuda pastilelor-minune. Recunosc cinstit: și noi, cei șapte fantastici, am ajutat puțin cu asta, dar finuț, palmați la prova, astfel că majoritatea colegilor nu ne-au văzut.

Enervați de umilința la care ne supusese marea, după ce ne-am liniștit puțin am trecut, cu frenezie, la pescuit. Care cum prefera, fiindcă ni se oferiseră două variante: pescuit de adîncime cu plumb, sau de suprafață, cu plute. Eu aș fi aruncat la baza stufului, ca Toma Caragiu, dar nu prea era stuf. De fapt, și să fie nu l-am fi văzut, v-am spus doar că era o beznă cruntă, acum și mai înrudită cu acel ceva foarte întunecat. Așa că am ales să aprofundez problema prin datul la adîncime. Dintr-o lipsă de organizare inexplicabilă, în loc să ne separăm (plutașii la babord, plumbiștii la tribord), ne-am adunat toți la pupa. Poate și pentru că doar acolo existau suporturi pentru giganticele undițe oferite de către echipaj. Tot pasajul ăsta de mai sus e important, veți vedea mai la vale.

Cu chiu, cu vai, colegii mei au început să prindă: cîte un ton mai măricel, cîte vreun pește neidentificat, ba chiar am fost martorii capturării unui rechin, de către o chinezoaică încă activă din punct de vedere al hrănirii peștilor cu mijloace proprii. Acum, să nu credeți că marea captură era vreun monstru scos din Jaws: avea cel mult pe la un metru, dar era primul rechin pe care-l vedeam de aproape, deci în ochii noștri crescuse imens. Mai ales că se agita în draci, drept care pescarii l-au eliberat rapid, că ar fi fost păcat de așa bestie în devenire să i se întrerupă cariera. Și de către cine? De o începătoare cu rău de mare!

Orice poveste pescărească are și partea cu the one that got away. Evident, aproape-captura mi-a aproape aparținut mie. Cu martori! (Încercați de-i mai găsiți, haha!) Aici se relevă importanța pasajului asupra căruia v-am atras atenția: evident că pescarii de suprafață au reușit să încurce ițele celor de adîncime, și cînd să trag și eu afară un tonuleț cam de o tonă și ceva, firul meu s-a încurcat, natural, cu cel al neamțului cu nume de francez. L-am mai chinuit puțin (pe fir, nu pe pește sau pe neamț, deși ultimul merita!), au apucat să-l admire toți (pe pește, nu pe fir și nici pe neamț!), am oftat adînc și am tăiat… Ăăă, taman cînd s-o fac, tonul meu a reușit să scape din cîrlig și dus a fost! Ok, să recunosc: n-avea chiar o tonă, da’ peste un metru sigur trecea. Era mare, dom’le, uite-așa un ochi avea! (Am înțeles că asta cu ochiul e o frază standard în poveștile pescărești, deci mă conformez.)

Dar aventura nu se oprește aici: cînd deabia prinseserăm și noi gustul luptei dintre om și fiară, vine căpitanul și ne anunță că trecuserăm în liga superioară: ni se pregătea, ca bonus, o bătălie între om și natură. Pasămite, agitația mării nu era chiar degeaba: o furtună așteptată deabia peste cîteva ore s-a prezentat mai devreme la apel, și tocmai urma să ne ia la scărmănat. Cu găleata de mărunțiș prins de colegi, am făcut stînga-mprejur, să fugim din calea furtunii.

Dar, cum se întîmplă de-atîtea ori în viață, năpasta ne-a ajuns, ne-a înconjurat și ne-a lovit, cu o furie cruntă, din toate părțile. Mai văzusem în filme valuri de șapte-opt (bine, mai tai, cinci-șase) metri, dar acum erau un pic prea aproape pentru gustul meu. Ruliu, tangaj și încă vreo trei tipuri de mișcări ale vaporului, neinventariate deocamdată de către oamenii de știință, au început să facă mișto de sistemele vestibulare, creierele și stomacurile noastre. Cu efectul imediat că pentru majoritatea colegilor au urmat două ore de chin și rostogolire pe jos, în crampe crunte.

avp nic

Șase "magnifici" (că unu' făcea poza)

Noi însă, cei șapte fantastici, într-o rebeliune absurdă și inutilă împotriva stihiilor (revoltă susținută, mai mult ca sigur, de tăriile ingerate pe parcurs), ne-am postat curajoși la prova și nu ne-am mișcat de acolo pînă în port. Adică ne-am mai mișcat noi: stînga-dreapta, sus-jos și față-spate, destul de intens și în conformitate cu legile fizicii. Dar n-am renunțat: bine ancorați de cîte-o grindă, treceam pipa (aia din poză) din mînă liberă în mînă liberă, iar cînd nu ne înfumuram, ne afumam cu romul din dotare. La fel de dificil de poștit.

Cam pe cînd ni s-a terminat și tutunul, și alcoolul, dar mai ales rezistența, uzi pînă la oase, însă încălziți profund de o senzație de victorie supremă împotriva naturii, prin ploaie și valuri și vînt, am văzut luminile portului. N-am prins nimic în noaptea aia, nici măcar o răceală, dar marea ne-a prins, definitiv, cu magia și maiestatea ei. Pe chei, în timp ce colegii ni se tîrau, doi cîte doi, spre autocar, noi pășeam deja puțin mai legănat decît era cazul: ne pierduserăm “picioarele de uscat”, eram tineri lupi de mare.

14 comments

1 ping

Skip to comment form

  1. Sandman

    Cata vreme echipajul navei nu isi strange avutia in pungi pe care sa la bage la chiloti, nu trebuie sa-ti fie frica,mai sunt sanse.
    Daca marinarii isi imbraca vestele si se trag aproape de plutele/barcile de salvare, e bine sa ochiti si voi macar un bidon gol.
    Daca skipper-ul impacheteaza documente, nu-i semn bun.

  2. Simona Tache

    @Sandman: zi-le, marinare, ca tu le stii! cate zeci de furtuni d-astea ai la activ? sau sunt sute? 🙂

  3. Doru

    Da’ nu-i rau ca data viitoare sa iei si shoricelu’ ala din casa cu matale… Marinarii stiu de ce 🙄

  4. Doru

    Tatutzu’, da’ o lulea d-aia ti-ai luat si matale? Ca dac-ai fo’ lup de mare, macar sa fi fo’ pan’ la capat! Si n-am inteles: beeereee???? Da’ romu’ unde ierea, tradatori de apa dulce ce sunteti voi?!!! 😳

    1. Tata Uraniu

      Dorule, ăla cu pipa-n gură taman io sînt (care eram și furnizorul de astfel de delicatețuri. Aici, într-o perioadă mai “aesthetically challenged” din viața mea). Poza-i făcută înainte de plecare, cînd ne-am încălzit, ca oamenii, cu cîte o bere. Faptul că eu am doo în mînă e doar din cauză că fotograful era și el om. 😉
      Romul și vodca erau bine puse, pentru mai tîrziuț.

  5. Sandman

    De-aia am lasat eu excursiile platite (de altii) in tari straine, sa-mi aduc aminte acum, dupa 10 ani, de ce m-am lasat ? 😛
    Un lucru e sigur, pana nu te juri ca la intoarcerea (eventuala) acasa sa iti ceri scuze de la vecina careia ii legai clanta cu sarma de usa de vis a vis in copilarie, inseamna ca nu e grava…

  6. Sandman

    Draga T.U., cand deschizi rubrica ” cititorii nu se mai pot abtine “, iti povestesc una la tema 😛
    Nici Basescu n-a avut parte de asa ceva, by the way, el cu greu poate fi numit marinar, nu stiu daca a trecut macar de 2 ori Ecuatorul,specialitatea lui a fost Golful Persic,aia e plimbare, nu navigatie. 😛

    1. Tata Uraniu

      Dragă Sandman, consider-o “rubrică deschisă”. Pe de altă parte, io am auzit despre El Comandante că a fost, totuși, vajnic marinar și căpitan. Și că nu o dată a trecut prin furtuni (haha, scrisesem “furturi” 😆 ) aprige, în varii drumuri către Asia de Sud-Est. Dacă e așa, ce-i al lui e pus deoparte.

  7. Sandman

    El Lider Minimo a fost comandant pe tancuri petroliere, astea aveau ca destinatie Golful Persic uneori,adesea doar Sidi Kerir,sporadic prietenii sovietici de la Yujnii, asa ca ar trebui sa ne mai lase.
    In Maramures probabil votantii sai viseaza la faptele lui de vitejie pe mare de la Antipozi,acolo prinde mesajul cu “pieptul in furtuni”in realitate omul a fost un premiant de mic, nu servea destinatii naspa pentru “buf”, de ce sa mergi la mama dracului sa vii cu o cafea mucegaita, cand kentul si blugii te asteptau la PortSaid in bazar fara batai de cap ?
    A fost prin golful Biscaya ,loc vestit, dar gandul ca ajungea la Anvers sau Rotterdam, la mama aparatelor video si a mohairului, sigur ii alina zbuciumul 😛

    1. Tata Uraniu

      stai așa, n-a fost și pe ceva mineraliere?

  8. Sandman

    Probabil in perioada (’76-’81) a prestat si pe alte tipuri de nave , un lucru este sigur, ca sa primesti comanda pe un petrolier,trebuia sa ai stagii vechi pe acelasi tip de nava ,minim 12 luni, asa ca ” mineraliere de mare tonaj’ este o expresie vaga si foarte buna pentru cv…
    In istoria flotei, avansarea pe functie de comandant intr-un timp atat de scurt era ceva rarisim, sa spuna alt “erou” al marinariei, Florentin Scaletchi, un Robin Hood modern , propulsat cu viteza luminii in functia de comandant de nava.Este celebru prin faptul ca a nu s-a obosit sa “ramana” afara, ca orice marinar pus pe plecat din tara, el a fost mai cu mot si a dorit sa deturneze o nava cu totul 😛

  9. error_bar

    Ooo ce vremuri!! Am auzit povestea de la cel putin patru din cei sapte magnifici, in engleza codimentata cu diverse accente. Prefer varianta romaneasca, mult mai spumoasa 😉
    Plus am de la propria jumatate magnifica ceva poze sugestive cu fizicieni rostogoliti pe punte..O noapte de vis :mrgreen:

    1. Tata Uraniu

      error_bar, vorbește cu jumătatea ta și trimite-mi și mie niște poze, asta e singura pe care o am, plizzz!

  10. error_bar

    Done

  1. Aţi trăit vreo furtună pe ocean? | Jurnal roz de cazarmă și nu numai

    […] şi pescuit, pe care l-am citit acum, pentru prima oară, la el pe blog. Îl puteţi citi şi voi aici, dar, dacă sunteţi genul mai sensibil la stomăcel, vă sfătuiesc să luaţi un emetiral […]

Leave a Reply to Tata Uraniu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/rsimon56/public_html/sciencefriction.ro/wp-content/plugins/smilies-themer-toolbar/smilies-themer-toolbar.php on line 450