Fukushima – ieșirea din scenă a unei centrale nucleare

V-am rămas dator de miercuri cu ultima parte din povestea despre accidentul de la Fukushima, și anume partea cu produsele radioactive care au fost emise după cutremur/tsunami. Iat-o mai jos, dar să începem cu un pic de teorie despre timpul de înjumătățire, dacă tot avem ocazia să vorbim despre asta.

Ideea e simplă: despre un anume atom nu putem spune niciodată CÎND se va dezintegra, emițînd radiații alfa, beta sau gamma. Dar, cu ajutorul statisticii, dacă avem o populație mai mare de astfel de atomi radioactivi, știm cu siguranță ce procent dintre aceștia se va dezintegra, emițînd nuclee de heliu, electroni sau fotoni gamma. Iar timpul de înjumătățire este, pur și simplu, timpul în care jumătate din grămada inițială de atomi s-a dezintegrat. Indiferent cîți atomi sînt în grămada respectivă, timpul de înjumătățire e același. Exemplu: Dacă am 4 sau 100 de atomi radioactivi (de același fel), le va lua același timp (să zicem, zece minute) ca jumătate dintre ei să se dezintegreze, rămînînd 2 sau 50. După încă zece minute, vor fi rămas 1, respectiv 25 de atomi.

Ei bine, timpul de înjumătățire al izotopilor emiși e important, dar nu doar asta e important pentru a determina nivelul de gravitate al unui accident, ci mai ales cantitatea/tipul de radiație emisă, precum și energia acestei radiații, pentru fiecare izotop radioactiv în parte. Și, evident, cantitatea de radio-izotopi emiși în cursul incidentului. În urma neplăcerilor de la Fukushima, precum, în genere, în urma oricărui accident la o centrală nucleară, cele mai importante substanțe emise sînt iodul și cesiul. Mai precis, izotopii ¹³¹I și ¹³⁷Cs. Și, mai puțin, izotopul 90 al stronțiului, ⁹⁰Sr.

De ce sînt cele trei cele mai nasoale? Păi, să le luăm pe rînd: inhalat sau băut, iodul este fixat cu ușurință în glanda tiroidă. Dacă iodul inhalat este unul dintre izotopii radioactivi, asta mărește riscul de cancer. De altfel, la un accident nuclear, lupta împotriva iodului se duce cel mai ușor, iar cei care au prins Cernobîlul își mai aduc aminte: celor din zona în pericol li se furnizează tablete de iodură de potasiu. Iodul din tablete se duce imediat în tiroidă, astfel încît orice izotop radioactiv care ar apărea din aer/apă nu s-ar mai fixa în organism, care acum e saturat. Iodul-131 este periculos pentru că emite radiație beta (electroni) destul de energici, care penetrează local țesutul absorbant. Din fericire, timpul de înjumătățire al izotopului ¹³¹I este de opt zile, deci într-o lună, deja vorbim de radioactivitate de 32 de ori mai mică.

Cesiul-137, pe de altă parte, este periculos pentru că are un comportament similar cu potasiul, deci ajunge în țesuturile moi ale organismului, mai ales în mușchi. Cesiul se dezintegrează radioactiv prin emisie de raze beta (electroni, în genere doar puțin mai lenți ca în cazul I-131) și gamma, și are timpul de înjumătățire de vreo treizeci de ani. Se tratează cu albastru de Prusia, care deși e o substanță pe bază de cianuri, nu e toxică, ba chiar ajută la eliminarea din intestin a metalelor grele, în caz de otrăvire.

Stronțiul-90 are un comportament similar calciului, deci se depozitează cu ușurință în oase și în măduvă. 70-80% din cantitatea ingerată este eliminată, dar restul se duce, aproape integral, în oase. Cu un timp de înjumătățire de 28,8 ani și cu dezintegrare prin particule beta (electroni) cu energie măricică (mai mare ca a electronilor rezultați din Iod-131), e destul de neplăcut să-l păstrezi în organism.

Acum, să lămurim ceva: dacă sînt în cantități mari, toate cele de mai sus pot fi letale. În natură izotopii ăștia radioactivi apar rar sau deloc. Pe de altă parte, conform estimărilor Institutului Central de Meteorologie și Geodinamică din Austria, în primele patru zile după cutremur, la Fukushima s-au emis cam 20% din emisiile de iod radioactiv și cam 50% din emisiile de cesiu radioactiv de la Cernobîl. (Cifrele sînt luate de aici , unde mai găsiți multe date interesante dacă vă pasionează/îngrijorează subiectul. Și tot de aici e luat și graficul alăturat, dați click pentru mărire, merită să-l studiați.) Un mare avantaj față de accidentul sovietic e faptul că multe dintre produsele radioactive de la Daiichi ajung/au ajuns în ocean, unde se dispersează rapid. Faptul că Cernobîl era înconjurat de uscat a adăugat la problema pe care au avut-o atunci rușii și, odată cu ei, tot nordul Europei. În ceea ce ne privește, din ce văd deocamdată (ne)șansele să avem probleme din cauza emisiilor de produși radioactivi de la Daiichi-Fukushima sînt extrem de mici spre zero. Dar, cum spuneam și mai sus, cu siguranță am reușit să acopăr doar o mică parte din subiect, pentru mai multe detalii, vă invit pe același link, există acolo și o monitorizare a evenimentelor de după cutremur/tsunami.

Una peste alta, băieții și fetele de la CNN vă pot alevia temerile, explicînd frumos și convingător cît ne grav este ceea ce se întîmplă deocamdată la Fukushima:

Iar cu ocazia asta, pînă la noi evenimente, întrerupem și noi transmisia în direct din fața calculatorului. Să sperăm că nu va fi cazul să o reluăm. Dar să spunem clar: dacă centralele nucleare sînt făcute cu cap și operate cu grijă, ele sînt, în ciuda a ce susțin ăștia de la Green Peace, mult mai puțin poluante și riscante decît centralele termice cu minele aferente. Aferim!