Sferele astrale ale omenirii

„Pămîntul e rotund!“, spuneau oamenii de știință prin secolul al XVI-lea, drept care se alegeau cu cîte o incinerare. Dacă nu a lor, măcar a bibliotecilor din dotare. Or fi știut și oamenii Bisericii ceva. E drept, Terra nu e un disc pe spatele a patru elefanți, pe spatele unei țestoase, da’ nici perfect rotundă nu e! Să fim și noi mai riguroși, ce naiba, n-are sens să ne înfierbîntăm degeaba.

Nu numai că Pămîntul nu e o sferă perfectă, dar nici măcar Soarele nu e.

Dar pînă acolo, de ce sînt planetele/stelele atît de apropiate de forma sferică? Răspunsul e simplu: din cauza gravitației. Materia unui corp ceresc este atrasă către centru. Și cum toate bucățile de materie sînt atrase la fel, și toate încearcă să ajungă cît mai aproape de centru, în final ajung la o remiză: vor sta la egală distanță. Iar sfera este acea formă care le permite tuturor acestor bucăți să stea la distanță egală de centru. Mă rog, e o explicație extrem de simplificată, da’ T.U. nu vrea să-l urîți pe motiv că n-ați înțelege dacă ar zice „suprafețe echipotențiale“ sau alte cuvinte urîte.

Bine-bine, veți zice, dar asteroizii de ce au forme atît de ciudate? Păi, fin’că gravitația lor nu e suficient de puternică pentru a lansa cursa asta către centru a tuturor bucăților, iar forțele care leagă moleculele între ele sînt mai tari. Doar un corp cu rază de peste 300 km începe să se „așeze“ în formă de sferă. Și cu cît e mai mare, cu atît va fi „mai sferic“. Pe de altă parte, din cauza rotației în jurul propriei axe, nici corpurile cele mai masive nu rămîn perfect sferice, se ovalizează. Terra e, în primă aproximație, un elipsoid, o elipsă rotită în jurul axei mici. Iar excepțiile cele mai mari (Himalaya, Groapa Marianelor) reprezintă fluctuații de doar 0,1% din rază: nici bilele de biliard nu sînt atît de netede!

Să ne întoarcem, însă, cu fața la Soare. În imaginea de mai jos, nesfericitatea astrului zilei a fost mărită de zece mii de ori, ca să o vedeți voi mai bine: cu roșu e o sferă, cu albastru un elipsoid, iar linia cu steluțe reprezintă fluctuațiile reale cauzate de cîmpul magnetic. De fapt, Soarele e, scuzați superlativul nelalocul lui, cel mai perfect corp din sistemul solar: din cauza gravitației masive, are variații de doar 0,001% față de forma de sferă. Iar în anii cu activitate solară intensă, mai pune un strat mic de grăsime în jurul taliei, pe motiv de magnetism sălbatic. Da’ foarte mic: modificarea aparentă este cam la fel de mare ca grosimea unui fir de păr văzut de la un kilometru și jumătate distanță! Singurul lucru mai neted la care T.U. se poate gîndi acum este, probabil, creierul inchizitorilor din toate timpurile, de la Torquemada la Codrin Ștefănescu, să ne scuze primul de asocierea asta!