«

»

Nov 05 2010

Oameni care știu ce e cu inelul de centură (de asteroizi)

Copiii de bani gata își sărbătoresc majoratul prin chefuri, scandaluri sau circ de proporții cosmice. Telescopul Hubble, pe de altă parte, care deși avea o speranță de viață mult mai mică (fiind un copil capricios, cu o educație foarte costisitoare), și-a serbat cele optsprezece primăveri în toamna 2008 printr-o descoperire de proporții, anunțată pe 13 noiembrie. Și anume, prima fotografie în lumină vizibilă a unei planete din afara sistemului nostru solar. Fericita cîștigătoare are numele Fomalhaut b, ceea ce înseamnă că orbitează în jurul stelei Fomalhaut (foto 1) din constelația Piscis Australis, aflată la vreo 25 de ani-lumină de noi.

Fomalhaut e o steluță interesantă: de două-trei ori mai mare decît Soarele nostru, este și de vreo douăzeci de ori mai tînără („doar“ 200-300 de milioane de ani) și cu vreo 3.000 de grade mai fierbinte. Unul dintre motivele pentru care a atras atenția astrofizicienilor de la Berkeley a fost un inel uriaș de praf în jurul stelei, cu o pronunțată margine interioară, la vreo 133 de unități astronomice (UA) față de stea. Ca să înțelegeți distanțele astea astronomice, și o comparație a celor două sisteme solare, priviți foto 2.

Partea cea mai interesantă a poveștii este cum au ajuns astronomii să descopere și să fotografieze planeta, și acolo voiam să ajungem. De fapt, totul pleacă de la Galilei, care, cu micul său telescop, a zărit „inelul“ lui Saturn, în 1610. (Bine, Galilei a crezut că Saturn are urechi, deh, așa se vedea prin telescopelul lui.) În 1675, Cassini a remarcat niște „pauze“ în structura inelului, drept care, de atunci, discul de particule din jurul planetei a devenit „inele“. Abia odată cu vizita sondei spațiale Voyager au înțeles oamenii de știință ce e cu spațiile goale dintre inele. Sînt orbitele unor așa-ziși „sateliți păstori“, al căror efect gravitațional este de a curăța zonele respective și a forța particulele mai mici, oile din turmă, cum ar fi, să rămînă în zone bine delimitate (foto 3).


Ei bine, văzînd băieții de la Berkeley, în 2004, că în jurul stelei Fomalhaut apare un astfel de inel bine definit, s-au gîndit imediat la Saturn și au început să caute un păstor. Și l-au găsit, în persoana planetuței Fomalhaut b. „Planetuță“ e un fel de-a zice, pentru că e de vreo trei ori mai mare decît Jupiter, iar faptul că este așa mică și așa departe și așa de înecată de lumina stelei – și totuși se vede în fotografii – i-a făcut pe astronomi să creadă că ea însăși are un set de inele care reflectă intens tocmai acea lumină. Ei, și tot așa, cu pași mici prin Univers, dar uriași pentru umanitate, mîine-poimîine vor ajunge politicienii noștri să promită inele de centură de asteroizi și autostrăzi interplanetare, doar-doar îi mai alege cineva.

Cuviosul Planetarie

2 comments

1 ping

  1. nedormitul

    prea mă iei cu chestii din astea complicate. ştiinţa are şi ea un început. ar trebui să schimbi abordarea, dacă nu de la big bang, măcar de cînd s-a descoperit focul prin fricşăn între două beţişoare, să pricep şi eu ceva.

  2. chat noir

    fricsan intre betisoare de ureche?
    d-alea care fac buba?

  1. Ciobănaș cu j’de mii de oi | Science Friction

    […] « Oameni care știu ce e cu inelul de centură (de asteroizi) […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: